Într-o vineri

Așa după cum se poate vedea și din titlul postării, azi e vineri și cam de o oră am ajuns, cu bine din Cluj-Napoca. De ce zic cu bine? Veți înțelege îndată.

Am ajuns în gară și era oprită o mașină de Sălaj. Doi băieți își băgau bagajele în portbagaj și eu curajoasa, îl întreb pe șofer: ”mă duci și pe mine la Zalău?” :-D Răspunsul a fost afirmativ. Doream să mă urc în spate, dar unul din băieți, politicos, m-a îndemnat să merg în față. Am zis mulțumesc și m-am bucurat de locul primit. Intru în mașină și văd semnul de începător. Am zis: ”Clar! O să fac din nou febră musculară la picioare”. Era pentru a treia oară în viață când aveam să experimentez așa ceva. De ce mi-a fost teamă nu am scăpat. Prima dată, ca să arate ce brav e, intră în depășire cu apoximativ 120 km/h. Din față venea o altă mașină, care a oprit pentru a evita un accident. Asta nu era nimic pe lângă ce urma să ne aștepte. Cu cât ne apropiam mai mult de Topa cu atât ningea mai tare. La un moment dat, am început să mă rog...am zis că dacă mor, pentru mine e ok...dar dacă mor tinerii ăștia nu știu cum urma să fie pentru ei. Mi-am adus aminte ce mi-a zis un prieten, și anume că locul de lângă șofer e cel mai nepotrivit. În majoritatea accidentelor grave, cel de lângă șofer nu are așa mari șanse ca șoferul sau ca cei din spate. Am zis e bine, m-au băgat băieții la înaintare :))).

Când am ajuns în Sânmihaiul-Almașului, în fața noastră era o mașină mare și în timp ce coboram, șoferul, în mașina căruia eram și eu, a pierdut controlul acesteia. Cum totul era acoperit de zăpadă, clar mașina s-a întors în mijlocul drumului. A încercat să-și revină și să redreseze mașina. În cele din urmă am pornit din nou. Marea provocare doar acum urma...cum vom urca Gorgana și Meseșul. Am început să vorbim între noi, încercam să-l încurajăm pe tânărul șofer. Eu care nu am făcut școala de șoferi, dar care am un tată care îmi dă lecții nenumărate când mergem cu mașina, eram pe punctul de a-i spune să nu piște frâna că atunci e bai...mai bine să folosească frâna de motor. Mă gândeam cum să îi spun așa încât să nu pară că îi dau lecții. Și a venit momentul în timp ce discutam...apoi unul din cei doi băieți din spate a prins și el curaj și îl îndemna pe șofer să nu mai bruscheze mașina, să încerce să meargă constant și atunci mașina nu va mai aluneca. Probleme am avut și pe Gorgana și pe Meseș. Tiruri erau oprite în cele mai mari curbe și a fost o adevărată aventură ca să le depășim. Când am văzut Zalăul de sus, unul din băieți a zis că se bucură să vadă orașul. În momentul în care eram gata să cobor din mașină, am vrut să-l încurajez pe băiat, felicitându-l, pentru că s-a descurcat de minune, având în vedere că a fost primul lui drum de acest gen...lucru pe care l-am și făcut.

Când am coborât din mașină, aveam febră musculară la picioare și la mâini, fără exagerare, și simțeam că nu mă pot ține pe picioare. Dar i-am mulțumit lui Dumnezeu că ne-a adus cu bine.

Și mă gândeam: de ce ai nevoie când ai doar un șofer începător, o mașină fără cauciucuri de iarnă, și un drum plin de zăpadă? Clar ai nevoie de un Dumnezeu care să te păzească. Și așa a fost azi...Dumnezeu a fost cu noi. Și pentru asta îi sunt recunoscătoare.

Când veți fi în situații limită să nu uitați că puteți înălța o rugăciune, și sunt mari șanse să se termine totul foarte bine.