Zilele trecute, mai exact vineri dupamasa, mi-am propus sa scriu pe blog. Si a trecut ziua de vineri, a trecut ziua de sambata, a trecut ziua de duminica si am realizat ca sunt asa de ocupata incat nu pot sa imi iau 10-15 minute libere, sa stau cu laptopul pe picioare, relaxata in pat si sa scriu.
M-am enervat pe situatia existenta si am zis ca daca nu am fi obligati de corpul nostru sa dormim, cred ca nu am avea timp nici pentru asa ceva.
Si daca ma gandesc, de cativa ani incoace, bunicii nostri, ca sa nu spun ai mei, ne tot spun ca ziua s-a scurtat si ca atunci cand dansii mergeau la camp o zi de lucru era asaaaaa de lunga. Acuma, iesi pana in oras, te trezesti ca trebuie sa fugi ca nebunul ca sa nu intarzii la locul de munca si odata ajuns acolo dai telefoane peste telefoane ca fara ele nu se poate.
Chiar si in dimineata aceasta m-am ridicat din pat pe la 7:10 si pana acum am avut din plin ce sa fac. Si cand am venit in camera m-am luat cu cititul, cautatul de ceva informatii si atunci mi-am adus aminte...blogul. Am lasat totul si uite ca acum scriu...desi dupa ce termin aici trebuie sa recupar ce nu am facut in timpul acesta.
Oricum, acestea fiind spuse, sa va zic de ce am tinul sa scriu neaparat. Vineri, am realizat ca in mine sunt doua inimi. Si nu exagerez, nu mint ci acesta este adevarul.
Am iesit de la munca la 12:30 si dupa o intalnire cu o prietena prin oras m-am dus si eu la doctor. Aveam programare. Si cand intru acolo, ma pune pe un pat si se face toata procedura pentru a ma pune la ecograf.
Imi arata ce-a de-a doua inima si imi spune: "Acum o sa auzim si cum bate". Cand am auzit bataile inimii am inceput sa plang. M-au coplesit niste emotii greu de descris si a continuat "ghemotocul tau este bine".
Este o minune cand realizezi cat de complex este corpul nostru, cum are capacitatea de a mai tine o viata in el si cum Dumnezeu se impica pana in cele mai mici detalii.
Realizez inca o data adevarul din Psalmul 139 (capitoul meu preferat din Biblie) "Tu mi-ai intocmit rarunchii, Tu m-ai tesut in pantecele mamei mele; Te laud ca sunt o faptura asa de minunata...Trupul meu nu era ascuns de Tine, cand am fost facut intr-un loc tainic, tesut in chip ciudat ca in adancimile pamantului. Cand nu eram decat un plod fara chip, ochii Tai ma vedeau; si in cartea Ta erau scrise toate zilele care imi erau randuite, mai inainte de a fi fost vreuna din ele"
Este o minune modul in care suntem creati, modul in care incepem viata si modul in care venim pe acest pamant. Dumnezeu m-a creat pe mine si tot Dumnezeu l-a creat pe micutul din mine. Si pentru aceasta ii sunt multumitoare.
duminică, 19 aprilie 2015
duminică, 15 martie 2015
Revenire
Cine nu stie versurile piesei "Primavara incepe cu tine" de la Holograf? Acolo este un vers care spune cam asa "prima dragoste nu se uita niciodat' " lucru care este adevarat.
Prima mea dragoste a fost... scrisul. Scrisul in jurnale personale pe care si acum le mai am, scrisul in spatiul virtual, scrisul in carnetele pe care daca le deschid abia se mai intelege mesajul din cauza deteriorarii cernelii in timp.
Saptamana trecuta (12 martie) fosta mea colega de camera din studentie a publicat pe Facebook una dintre publicatiile mele de pe blog. A fost scanteia care a reaprins dorul de a petrece putin timp aici si de a impartasi din nou cu voi unele "franturi din viata mea". Dar scanteia a luat foc in aceasta seara, cand stand de vorba cu o verisoara de a sotului meu, aceasta m-a incurajat sa scriu din nou. Asa ca uita-ma din nou aici.
Anul trecut a fost unul cu muuulte evenimente petrecute in viata mea. Dar cele mai importante sunt cateva pe care am sa vi le spun pe scurt.
Desi cu greu, m-am despartit de copiii de la gradinita, si mi-am schimbat locul de munca. Imi e dor de acele minuni in miniatura, dar ma bucur de ei cand ne mai vedem prin oras.
Din decembrie 2014 am ramas fara cel care m-a invatat sa fiu om. Dansul m-a invatat ca la noi in familie cuvantul e la "rang de virtute" si ca odata dat acest cuvant trebuie sa il tin. Tata...m-a invatat multe lucruri bune mai mult din exemplul personal decat prin lectii teoretice.
Relatia mea, cu cel care in utima postare (28 septembrie 2013) apare ca fiind prietenul meu, s-a concretizat asa incat acum este sotul meu, prin urmare si numele meu de familie s-a schimbat.
O alta schimbare este si aceea ca acum cateva zile am condus din nou pe un alt om drag mie pe ultimul drum, si acesta a fost bunicul meu.
Au fost multe momente dificile prin care am trecut, dar in acele momente m-a ajutat mult o cantare care spune asa "Taria mea, taria mea esti Tu o scump Parinte/ prin incercarea cea mai grea/ Tu-mi dai puteri nespuse etc". Am simtit in momentele grele ale vietii ca Domnul imi da putere si pot merge inainte.
Si ca sa incheiem frumos, cu zambetul pe buze, va pun o poza mai jos si sper sa va bucurati de bucuria mea.
Prima mea dragoste a fost... scrisul. Scrisul in jurnale personale pe care si acum le mai am, scrisul in spatiul virtual, scrisul in carnetele pe care daca le deschid abia se mai intelege mesajul din cauza deteriorarii cernelii in timp.
Saptamana trecuta (12 martie) fosta mea colega de camera din studentie a publicat pe Facebook una dintre publicatiile mele de pe blog. A fost scanteia care a reaprins dorul de a petrece putin timp aici si de a impartasi din nou cu voi unele "franturi din viata mea". Dar scanteia a luat foc in aceasta seara, cand stand de vorba cu o verisoara de a sotului meu, aceasta m-a incurajat sa scriu din nou. Asa ca uita-ma din nou aici.
Anul trecut a fost unul cu muuulte evenimente petrecute in viata mea. Dar cele mai importante sunt cateva pe care am sa vi le spun pe scurt.
Desi cu greu, m-am despartit de copiii de la gradinita, si mi-am schimbat locul de munca. Imi e dor de acele minuni in miniatura, dar ma bucur de ei cand ne mai vedem prin oras.
Din decembrie 2014 am ramas fara cel care m-a invatat sa fiu om. Dansul m-a invatat ca la noi in familie cuvantul e la "rang de virtute" si ca odata dat acest cuvant trebuie sa il tin. Tata...m-a invatat multe lucruri bune mai mult din exemplul personal decat prin lectii teoretice.
Relatia mea, cu cel care in utima postare (28 septembrie 2013) apare ca fiind prietenul meu, s-a concretizat asa incat acum este sotul meu, prin urmare si numele meu de familie s-a schimbat.
O alta schimbare este si aceea ca acum cateva zile am condus din nou pe un alt om drag mie pe ultimul drum, si acesta a fost bunicul meu.
Au fost multe momente dificile prin care am trecut, dar in acele momente m-a ajutat mult o cantare care spune asa "Taria mea, taria mea esti Tu o scump Parinte/ prin incercarea cea mai grea/ Tu-mi dai puteri nespuse etc". Am simtit in momentele grele ale vietii ca Domnul imi da putere si pot merge inainte.
Si ca sa incheiem frumos, cu zambetul pe buze, va pun o poza mai jos si sper sa va bucurati de bucuria mea.
Si noutatile continua...voi impartasi cu voi lucrurile care se vor mai intampla in viata mea.
sâmbătă, 28 septembrie 2013
Câteva cuvinte, efect maxim- Zambet pe buze
Săptămâna care tocmai se incheie a fost foarte grea și obositoare pentru mine. Am lucrat mult și mă puneam în pat să dorm tot după miezul nopții. Ieri seara m-am simtit așa de rău că m-am pus în pat pe la 20 și ceva, dar pe la 21 mi-a sunat telefonul și a trebuit să mă apuc din nou de muncă. Cum sunt o persoană încăpățânată, m-am hotărât să stau azi-noapte până termin și apoi să mă pun să dorm. A fost aproape ora 1 când am terminat.
Dimineață, am fost nevoită să merg până în oraș, deși aveam o mare durere de cap. Am ajuns la BT și a trebuit să aștept aproape 1 oră pentru a ajunge și eu la ghișeu și să rezolv una alta. De la ghișeu am mers la omulețul de plastic care îmi ia banii pentru facturi. Eram tot în BT. La omuleț, coadă din nou. Aștept și acolo și agentul de pază ajuta pe cei dinaintea mea. Agentul de pază era un om pe la vreo 40-50 ani, cu burta mare, mustăți mari, în rest o persoană normală. Când a venit rândul meu, mi-a luat factura, a scanat-o, i-am dar banii și așteptam chitanța. Când omulețul ne-a dat chitanța, a luat-o agentul de paza, ținea chitanța cu amandouă mâinile și punându-le peste burtă grăi așa:
- Domnișoară!? (în clipa asta nu știam ce mai vrea de la mine) v-a spus cineva pe ziua de azi că sunteți foarte frumoasă?
- Nu.
- Eu sunt primul?
- Da.
- Să știți că sunteți foarte frumoasă. (de la primul moment în care mi-a spus vorbele de mai sus, până acum, mă gândeam cum de mă vede frumoasă știind ce față am. Eram așa de obosită fizic, fără să zâmbesc și în plus cu durere de cap. ) I-am multumit din nou, și apoi mi-a urat să am parte de un week-end ”super”. M-a luat prin surprindere din nou când a folosit și acest cuvânt ”super”.
Am ieși din BT cu aceeași oboseală, cu aceeași durere de cap, dar cu zâmbetul pe buze. Și deși prietenul meu îmi spune zilnic că sunt frumoasă, cuvintele agentului de pază m-au ajutat mult. A fost un necunoscut care a știut ce să spună, la momentul potrivit.
Și acum un sfat pentru băieți/bărbați. În limita bunului simț, faceți complimente atunci cânt interacționați cu o fată/femeie. E așa de ușor să spuneti câteva cuvinte care să aducă un zâmbet.
Și acum un video pentru fete/femei. Vă sfătuiesc să dați clik și să vă bucurați pentru că sunteți ”You are more beautiful that you think!”
http://www.youtube.com/watch?v=X2MGf2l1W1Y&list=PLIynF4jzQAn0kjEA9R75L1WakrnYKL7EW
Dimineață, am fost nevoită să merg până în oraș, deși aveam o mare durere de cap. Am ajuns la BT și a trebuit să aștept aproape 1 oră pentru a ajunge și eu la ghișeu și să rezolv una alta. De la ghișeu am mers la omulețul de plastic care îmi ia banii pentru facturi. Eram tot în BT. La omuleț, coadă din nou. Aștept și acolo și agentul de pază ajuta pe cei dinaintea mea. Agentul de pază era un om pe la vreo 40-50 ani, cu burta mare, mustăți mari, în rest o persoană normală. Când a venit rândul meu, mi-a luat factura, a scanat-o, i-am dar banii și așteptam chitanța. Când omulețul ne-a dat chitanța, a luat-o agentul de paza, ținea chitanța cu amandouă mâinile și punându-le peste burtă grăi așa:
- Domnișoară!? (în clipa asta nu știam ce mai vrea de la mine) v-a spus cineva pe ziua de azi că sunteți foarte frumoasă?
- Nu.
- Eu sunt primul?
- Da.
- Să știți că sunteți foarte frumoasă. (de la primul moment în care mi-a spus vorbele de mai sus, până acum, mă gândeam cum de mă vede frumoasă știind ce față am. Eram așa de obosită fizic, fără să zâmbesc și în plus cu durere de cap. ) I-am multumit din nou, și apoi mi-a urat să am parte de un week-end ”super”. M-a luat prin surprindere din nou când a folosit și acest cuvânt ”super”.
Am ieși din BT cu aceeași oboseală, cu aceeași durere de cap, dar cu zâmbetul pe buze. Și deși prietenul meu îmi spune zilnic că sunt frumoasă, cuvintele agentului de pază m-au ajutat mult. A fost un necunoscut care a știut ce să spună, la momentul potrivit.
Și acum un sfat pentru băieți/bărbați. În limita bunului simț, faceți complimente atunci cânt interacționați cu o fată/femeie. E așa de ușor să spuneti câteva cuvinte care să aducă un zâmbet.
Și acum un video pentru fete/femei. Vă sfătuiesc să dați clik și să vă bucurați pentru că sunteți ”You are more beautiful that you think!”
http://www.youtube.com/watch?v=X2MGf2l1W1Y&list=PLIynF4jzQAn0kjEA9R75L1WakrnYKL7EW
joi, 25 iulie 2013
Sticla și "crăciunul”
Am să încep postarea de azi cu un episod pe care l-am trăit la locul de muncă. Învăț așa de multe de la copiii din grupa mea.
Într-o zi când trebuia să stau la muncă până la ora 18 am rămas cu doi băieți. Unul din grupa mea și altul dintr-o grupă mai mare. La un moment dat amândoi vroiau apă. De fapt cel de la mine din grupă vroia, și celălalt a zis că vrea și el. Amândoi aveau sticluțe de acasă, doar că erau goale. Și fiind în toată grădinița doar eu cu ei, am zis că mergem până în sala de mese, le pun apă în sticluțe și le dau. Dar, pentru aceasta a trebuit să le iau sticluțele, ca ei să poată să se țină de balustradă în timp ce coboram de la un etaj la altul. Când le-am luat sticlele, amândoi au început să îmi plângă că vor sticla, că vor apă și făceau crize. Degeaba le explicam eu că nu au ce face cu sticla goală, că eu le-am luat-o pentru scurt timp ca ei să poată să coboare și apoi ca eu să le pun apă în sticlă și în cele din urmă să primească ceea ce doreau. Am coborât scările în timp ce ei plângeau după sticlele lor goale, am ajuns în sala de mese și se întindeau să ajungă la sticle să le ia goale și eu ca una care știam ce vreau să fac nu le-am dat-o până nu au primit-o plină.
Când am urcat din nou scările să mergem în sală, mi-a venit în minte o comparație. Exact așa sunt și eu cu Dumnezeu. Mă supăr când îmi ia ceva. Și strig că vreau înapoi. Dar de fapt nu mi-ar folosi la nimic dacă mi-ar da lucru dorit așa cum îl aveam eu. El mi-l ia pentru o perioadă scurtă de timp, ca să mi-l redea plin, complet. De fiecare dată când mi-a luat ceva, de fiecare dată a durut. Este și normal. Dar după experiența cu copiii, am învățat să accept că mi se ia ceva tocmai ca să primesc altceva mai bun în schimb.
Exemplul de sus se aplică foarte bine la lucruri fizice pe care le pierzi și care pot fi înlocuite cu altele mult mai bune. Dar când vine vorba de persoane...aici e mai diferit. Personal, după ce am trecut prin momente în care mi s-au luat persoane dragi de lângă mine, am primit pe altele în schimb, dar mai există bucuria aia deplină care era înainte? Până acum nu. De ce? Nu e mai bun ce am primit în schimb? Din unele puncte de vedere e mai bun, dar fiecare persoană e diferită, are farmecul specific și îmi e dor de oamenii pe care nu îi mai am lângă mine, dar încerc să mă bucur de ce am.
Viața nu e ușoară (zic și eu după 25 de ani trăiți aici pe Pământ), dar o trăiesc pentru un scop suprem, pentru o viață care va veni, după care tânjesc de numa și care știu că va fi de mii de ori mai frumoasă decât aceasta de aici.
Așa că, prin orice treceți, rețineți...vi se ia un lucru pentru a vi se da un altul mai bun, mai complet, mai plin. În schimb persoanele sunt de neînlocuit!
Într-o zi când trebuia să stau la muncă până la ora 18 am rămas cu doi băieți. Unul din grupa mea și altul dintr-o grupă mai mare. La un moment dat amândoi vroiau apă. De fapt cel de la mine din grupă vroia, și celălalt a zis că vrea și el. Amândoi aveau sticluțe de acasă, doar că erau goale. Și fiind în toată grădinița doar eu cu ei, am zis că mergem până în sala de mese, le pun apă în sticluțe și le dau. Dar, pentru aceasta a trebuit să le iau sticluțele, ca ei să poată să se țină de balustradă în timp ce coboram de la un etaj la altul. Când le-am luat sticlele, amândoi au început să îmi plângă că vor sticla, că vor apă și făceau crize. Degeaba le explicam eu că nu au ce face cu sticla goală, că eu le-am luat-o pentru scurt timp ca ei să poată să coboare și apoi ca eu să le pun apă în sticlă și în cele din urmă să primească ceea ce doreau. Am coborât scările în timp ce ei plângeau după sticlele lor goale, am ajuns în sala de mese și se întindeau să ajungă la sticle să le ia goale și eu ca una care știam ce vreau să fac nu le-am dat-o până nu au primit-o plină.
Când am urcat din nou scările să mergem în sală, mi-a venit în minte o comparație. Exact așa sunt și eu cu Dumnezeu. Mă supăr când îmi ia ceva. Și strig că vreau înapoi. Dar de fapt nu mi-ar folosi la nimic dacă mi-ar da lucru dorit așa cum îl aveam eu. El mi-l ia pentru o perioadă scurtă de timp, ca să mi-l redea plin, complet. De fiecare dată când mi-a luat ceva, de fiecare dată a durut. Este și normal. Dar după experiența cu copiii, am învățat să accept că mi se ia ceva tocmai ca să primesc altceva mai bun în schimb.
Exemplul de sus se aplică foarte bine la lucruri fizice pe care le pierzi și care pot fi înlocuite cu altele mult mai bune. Dar când vine vorba de persoane...aici e mai diferit. Personal, după ce am trecut prin momente în care mi s-au luat persoane dragi de lângă mine, am primit pe altele în schimb, dar mai există bucuria aia deplină care era înainte? Până acum nu. De ce? Nu e mai bun ce am primit în schimb? Din unele puncte de vedere e mai bun, dar fiecare persoană e diferită, are farmecul specific și îmi e dor de oamenii pe care nu îi mai am lângă mine, dar încerc să mă bucur de ce am.
Viața nu e ușoară (zic și eu după 25 de ani trăiți aici pe Pământ), dar o trăiesc pentru un scop suprem, pentru o viață care va veni, după care tânjesc de numa și care știu că va fi de mii de ori mai frumoasă decât aceasta de aici.
Așa că, prin orice treceți, rețineți...vi se ia un lucru pentru a vi se da un altul mai bun, mai complet, mai plin. În schimb persoanele sunt de neînlocuit!
miercuri, 12 iunie 2013
Minuni...în miniatură
Totul a pornit de la provocarea de a face ceva de 8 martie împreună cu mămicile care își aduc copiii la grădinița Peter Pan. Tot gândindu-mă, într-o sâmbătă pe când încă nu mă trezisem foarte bine, îmi vine ideea. Colaj video. Adică, să filmez copiii de la grădiniță și să fac un filmuleț cu ei. Ce fac ei într-o zi la Peter Pan.
I-am tot filmat. Am învățat să lipesc mai multe secvențe una de alta așa încât să iasă un film. Și în cele din urmă, am chemat de 8 martie toate mămicile la grădiniță. Le-am spus că ne-am gândit ca de ziua dânselor ar fi frumos să petrecem ceva timp împreună...mamele, copiii și educatoarea (subsemnata), dar totodată să fie și o surpriză pentru dânsele. După o introducere și după ce mamele s-au așezat confortabil, le-am pus filmulețul, de 30 minute în care apărea fiecare copil. Clar, bucuria a fost mare, și după vizionare am stat un pic la taclale.
Apoi, am ajuns să scurtez filmulețul respectiv și astfel s-a născut ceea ce am să vă prezint mai jos. Un film de aproape 5 minute în care aveți posibilitatea de a vedea câțiva din copiii care îmi aduc zâmbet pe buze în fiecare zi.
Filmulețul îl găsiți și pe youtube la adresa următoare http://www.youtube.com/watch?v=8RBXizyTMYU sau aveți posibilitatea să îl urmăriți chiar aici.
I-am tot filmat. Am învățat să lipesc mai multe secvențe una de alta așa încât să iasă un film. Și în cele din urmă, am chemat de 8 martie toate mămicile la grădiniță. Le-am spus că ne-am gândit ca de ziua dânselor ar fi frumos să petrecem ceva timp împreună...mamele, copiii și educatoarea (subsemnata), dar totodată să fie și o surpriză pentru dânsele. După o introducere și după ce mamele s-au așezat confortabil, le-am pus filmulețul, de 30 minute în care apărea fiecare copil. Clar, bucuria a fost mare, și după vizionare am stat un pic la taclale.
Apoi, am ajuns să scurtez filmulețul respectiv și astfel s-a născut ceea ce am să vă prezint mai jos. Un film de aproape 5 minute în care aveți posibilitatea de a vedea câțiva din copiii care îmi aduc zâmbet pe buze în fiecare zi.
Filmulețul îl găsiți și pe youtube la adresa următoare http://www.youtube.com/watch?v=8RBXizyTMYU sau aveți posibilitatea să îl urmăriți chiar aici.
Sper că ceea ce tocmai ați văzut v-a adus zâmbete pe buze.
sâmbătă, 8 iunie 2013
Cum vreau să fie? Un singur cuvânt...SPECIAL
Ieri seara, 7.VI, am dat peste un clip foarte interesant și pe care vă recomand (dacă îmi este permis insist) să-l urmăriți. Despre ce este vorba în clip, vă las să descoperiți singuri. Însă ceea ce vreau să spun este faptul că dintotdeauna am vrut să mă simt specială și cineva să facă lucruri frumoase față de mine. Să nu uităm în schimb reversul medaliei. Nu doar să aștept să mi se facă lucruri frumoase, ci eu să fiu cea care face surprize care să aducă zâmbet pe fața cuiva.
Vă las să urmăriți așa numitul ”Best FLASHMOB for a wedding proposal EVER”. Poate veți fi inspirați, cei care aveți nevoie de inspirație în acest domeniul sau într-un altul. Vizionare plăcută!
Ps 1. Vă doresc să fiți plini de bucurie și să vi se întâmple numai lucruri bune.
Ps 2. Ceva în plus de unde să alegeți.
http://www.bestmarriageproposalsever.com/
duminică, 2 iunie 2013
Ia-mă ca atare! Vrei normalitate? Ai greșit drumul.
Zilele acestea mă tot gândeam la o carte pe care am citit-o cu câțiva ani în urmă. De ce m-am gândit la carte? Pentru că ceea ce este scris acolo se cam aplică la viața mea. Cartea este scrisă de John Ortberg ”Toți sunt normali până ajungi să îi cunoști”. În cartea acesta, chiar la început ni se relatează cum în marile magazine sunt raioane pe care scrie ”ca atare”. Sunt produse care sunt defecte, dar le poți lua ca atare. Așa e și cu oamenii. Și dacă ne gândim, într-adevăr ceilalți sunt imperfecți, dar nu eu, greșim. Adică, de ce să nu fim sinceri cu noi înșine și cu cei care intră în contact cu noi, și apoi să fim curajoși să spunem: ”Așa sunt. Dacă vrei poți să mă iei ca atare.” Uitându-mă la viața mea, nu puteam să spun ”Așa sunt. Cu bune și rele. Dacă vrei ia-mă ca atare” tocmai pentru că doream să păstrez o imagine bună și apoi frica de a nu fi dată la o parte dacă cei din jur hotărau că nu mă doresc așa cum sunt. Dar am ajuns la încă o concluzie. Adevărul te va face liber. Așa că am luat hotărârea de a-mi asum riscul să spun cum sunt, pentru că atunci voi experimenta cu adevărat libertatea și bucuria deplină. De ce? Pentru că va fi o persoană care mă va cunoaște așa cum sunt în realitate și totuși va alege să mă ia, să mă accepte, să mă iubească, să mă respecte. Ce bucurie este să ști că cineva te iubește în ciuda imperfecțiunii, și nu pentru perfecțiunea arătată. Și cu toate acestea, să nu credeți că promovez pasivitatea sau nepăsarea. Adică, da, suntem ca atare, cu trecutul care nu ne prea face plăcere, dar aceasta nu inseamnă că prezentul și viitorul trebuie să ni-l trăim la fel cum am trăit în trecut. Suntem imperfecți, am făcut gafe în trecut, dar să nu le mai repetăm în prezent și viitor.
Ce pot să vă spun acum la sfârșit de articol, este: Fiți sinceri cu voi și cu cei din jur. Sinceritatea aduce eliberare și bucurie maximă și dați-vă silința de a trăi frumos de... AZI înainte.
Ce pot să vă spun acum la sfârșit de articol, este: Fiți sinceri cu voi și cu cei din jur. Sinceritatea aduce eliberare și bucurie maximă și dați-vă silința de a trăi frumos de... AZI înainte.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)