Câteva cuvinte, efect maxim- Zambet pe buze

        Săptămâna care tocmai se incheie a fost foarte grea și obositoare pentru mine. Am lucrat mult și mă puneam în pat să dorm tot după miezul nopții. Ieri seara m-am simtit așa de rău că m-am pus în pat pe la 20 și ceva, dar pe la 21 mi-a sunat telefonul și a trebuit să mă apuc din nou de muncă. Cum sunt o persoană încăpățânată, m-am hotărât să stau azi-noapte până termin și apoi să mă pun să dorm. A fost aproape ora 1 când am terminat.
        Dimineață, am fost nevoită să merg până în oraș, deși aveam o mare durere de cap. Am ajuns la BT și a trebuit să aștept aproape 1 oră pentru a ajunge și eu la ghișeu și să rezolv una alta. De la ghișeu am mers la omulețul de plastic care îmi ia banii pentru facturi. Eram tot în BT. La omuleț, coadă din nou. Aștept și acolo și agentul de pază ajuta pe cei dinaintea mea. Agentul de pază era un om pe la vreo 40-50 ani, cu burta mare, mustăți mari, în rest o persoană normală. Când a venit rândul meu, mi-a luat factura, a scanat-o, i-am dar banii și așteptam chitanța. Când omulețul ne-a dat chitanța, a luat-o agentul de paza, ținea chitanța cu amandouă mâinile și punându-le peste burtă grăi așa:
        - Domnișoară!? (în clipa asta nu știam ce mai vrea de la mine) v-a spus cineva pe ziua de azi că sunteți foarte frumoasă? 
        - Nu.
        - Eu sunt primul?
        - Da.
        - Să știți că sunteți foarte frumoasă. (de la primul moment în care mi-a spus vorbele de mai sus, până acum, mă gândeam cum de mă vede frumoasă știind ce față am. Eram așa de obosită fizic, fără să zâmbesc și în plus cu durere de cap. ) I-am multumit din nou, și apoi mi-a urat să am parte de un week-end ”super”. M-a luat prin surprindere din nou când a folosit și acest cuvânt ”super”.
       Am ieși din BT cu aceeași oboseală, cu aceeași durere de cap, dar cu zâmbetul pe buze. Și deși prietenul meu îmi spune zilnic că sunt frumoasă, cuvintele agentului de pază m-au ajutat mult. A fost un necunoscut care a știut ce să spună, la momentul potrivit.

      Și acum un sfat pentru băieți/bărbați. În limita bunului simț, faceți complimente atunci cânt interacționați cu o fată/femeie. E așa de ușor să spuneti câteva cuvinte care să aducă un zâmbet.

      Și acum un video pentru fete/femei. Vă sfătuiesc să dați clik și să vă bucurați pentru că sunteți ”You are more beautiful that you think!”
 http://www.youtube.com/watch?v=X2MGf2l1W1Y&list=PLIynF4jzQAn0kjEA9R75L1WakrnYKL7EW

Sticla și "crăciunul”

     Am să încep postarea de azi cu un episod pe care l-am trăit la locul de muncă. Învăț așa de multe de la copiii din grupa mea.
     Într-o zi când trebuia să stau la muncă până la ora 18 am rămas cu doi băieți. Unul din grupa mea și altul dintr-o grupă mai mare. La un moment dat amândoi vroiau apă. De fapt cel de la mine din grupă vroia, și celălalt a zis că vrea și el. Amândoi aveau sticluțe de acasă, doar că erau goale. Și fiind în toată grădinița doar eu cu ei, am zis că mergem până în sala de mese, le pun apă în sticluțe și le dau. Dar, pentru aceasta a trebuit să le iau sticluțele, ca ei să poată să se țină de balustradă în timp ce coboram de la un etaj la altul. Când le-am luat sticlele, amândoi au început să îmi plângă că vor sticla, că vor apă și făceau crize. Degeaba le explicam eu că nu au ce face cu sticla goală, că eu le-am luat-o pentru scurt timp ca ei să poată să coboare și apoi ca eu să le pun apă în sticlă și în cele din urmă să primească ceea ce doreau. Am coborât scările în timp ce ei plângeau după sticlele lor goale, am ajuns în sala de mese și se întindeau să ajungă la sticle să le ia goale și eu ca una care știam ce vreau să fac nu le-am dat-o până nu au primit-o plină.
     Când am urcat din nou scările să mergem în sală, mi-a venit în minte o comparație. Exact așa sunt și eu cu Dumnezeu. Mă supăr când îmi ia ceva. Și strig că vreau înapoi. Dar de fapt nu mi-ar folosi la nimic dacă mi-ar da lucru dorit așa cum îl aveam eu. El mi-l ia pentru o perioadă scurtă de timp, ca să mi-l redea plin, complet. De fiecare dată când mi-a luat ceva, de fiecare dată a durut. Este și normal. Dar după experiența cu copiii, am învățat să accept că mi se ia ceva tocmai ca să primesc altceva mai bun în schimb.
     Exemplul de sus se aplică foarte bine la lucruri fizice pe care le pierzi și care pot fi înlocuite cu altele mult mai bune. Dar când vine vorba de persoane...aici e mai diferit. Personal, după ce am trecut prin momente în care mi s-au luat persoane dragi de lângă mine, am primit pe altele în schimb, dar mai există bucuria aia deplină care era înainte? Până acum nu. De ce? Nu e mai bun ce am primit în schimb? Din unele puncte de vedere e mai bun, dar fiecare persoană e diferită, are farmecul specific și îmi e dor de oamenii pe care nu îi mai am lângă mine, dar încerc să mă bucur de ce am.
     Viața nu e ușoară (zic și eu după 25 de ani trăiți aici pe Pământ), dar o trăiesc pentru un scop suprem, pentru o viață care va veni, după care tânjesc de numa și care știu că va fi de mii de ori mai frumoasă decât aceasta de aici.
     Așa că, prin orice treceți, rețineți...vi se ia un lucru pentru a vi se da un altul mai bun, mai complet, mai plin. În schimb persoanele sunt de neînlocuit!

Minuni...în miniatură

     Totul a pornit de la provocarea de a face ceva de 8 martie împreună cu mămicile care își aduc copiii la grădinița Peter Pan. Tot gândindu-mă, într-o sâmbătă pe când încă nu mă trezisem foarte bine, îmi vine ideea. Colaj video. Adică, să filmez copiii de la grădiniță și să fac un filmuleț cu ei. Ce fac ei într-o zi la Peter Pan.
     I-am tot filmat. Am învățat să lipesc mai multe secvențe una de alta așa încât să iasă un film. Și în cele din urmă, am chemat de 8 martie toate mămicile la grădiniță. Le-am spus că ne-am gândit ca de ziua dânselor ar fi frumos să petrecem ceva timp împreună...mamele, copiii și educatoarea (subsemnata), dar totodată să fie și o surpriză pentru dânsele. După o introducere și după ce mamele s-au așezat confortabil, le-am pus filmulețul, de 30 minute în care apărea fiecare copil. Clar, bucuria a fost mare, și după vizionare am stat un pic la taclale.
     Apoi, am ajuns să scurtez filmulețul respectiv și astfel s-a născut ceea ce am să vă prezint mai jos. Un film de aproape 5 minute în care aveți posibilitatea de a vedea câțiva din copiii care îmi aduc zâmbet pe buze în fiecare zi.
       Filmulețul îl găsiți și pe youtube la adresa următoare http://www.youtube.com/watch?v=8RBXizyTMYU  sau aveți posibilitatea să îl urmăriți chiar aici.

   

Sper că ceea ce tocmai ați văzut v-a adus zâmbete pe buze.

Cum vreau să fie? Un singur cuvânt...SPECIAL

      Ieri seara, 7.VI, am dat peste un clip foarte interesant și pe care vă recomand (dacă îmi este permis insist) să-l urmăriți. Despre ce este vorba în clip, vă las să descoperiți singuri. Însă ceea ce vreau să spun este faptul că dintotdeauna am vrut să mă simt specială și cineva să facă lucruri frumoase față de mine. Să nu uităm în schimb reversul medaliei. Nu doar să aștept să mi se facă lucruri frumoase, ci eu să fiu cea care face surprize care să aducă zâmbet pe fața cuiva.
       Vă las să urmăriți așa numitul ”Best FLASHMOB for a wedding proposal EVER”. Poate veți fi inspirați, cei care aveți nevoie de inspirație în acest domeniul sau într-un altul. Vizionare plăcută!

Ps 1. Vă doresc să fiți plini de bucurie și să vi se întâmple numai lucruri bune.
Ps 2. Ceva în plus de unde să alegeți.
http://www.bestmarriageproposalsever.com/

Ia-mă ca atare! Vrei normalitate? Ai greșit drumul.

Zilele acestea mă tot gândeam la o carte pe care am citit-o cu câțiva ani în urmă. De ce m-am gândit la carte? Pentru că ceea ce este scris acolo se cam aplică la viața mea. Cartea este scrisă de John Ortberg ”Toți sunt normali până ajungi să îi cunoști”. În cartea acesta, chiar la început ni se relatează cum în marile magazine sunt raioane pe care scrie ”ca atare”. Sunt produse care sunt defecte, dar le poți lua ca atare. Așa e și cu oamenii. Și dacă ne gândim, într-adevăr ceilalți sunt imperfecți, dar nu eu, greșim. Adică, de ce să nu fim sinceri cu noi înșine și cu cei care intră în contact cu noi, și apoi să fim curajoși să spunem: ”Așa sunt. Dacă vrei poți să mă iei ca atare.” Uitându-mă la viața mea, nu puteam să spun ”Așa sunt. Cu bune și rele. Dacă vrei ia-mă ca atare” tocmai pentru că doream să păstrez o imagine bună și apoi frica de a nu fi dată la o parte dacă cei din jur hotărau că nu mă doresc așa cum sunt. Dar am ajuns la încă o concluzie. Adevărul te va face liber. Așa că am luat hotărârea de a-mi asum riscul să spun cum sunt, pentru că atunci voi experimenta cu adevărat libertatea și bucuria  deplină. De ce? Pentru că va fi o persoană care mă va cunoaște așa cum sunt în realitate și totuși va alege să mă ia, să mă accepte, să mă iubească, să mă respecte. Ce bucurie este să ști că cineva te iubește în ciuda imperfecțiunii, și nu pentru perfecțiunea arătată. Și cu toate acestea, să nu credeți că promovez pasivitatea sau nepăsarea. Adică, da, suntem ca atare, cu trecutul care nu ne prea face plăcere, dar aceasta nu inseamnă că prezentul și viitorul trebuie să ni-l trăim la fel cum am trăit în trecut. Suntem imperfecți, am făcut gafe în trecut, dar să nu le mai repetăm în prezent și viitor.

Ce pot să vă spun acum la sfârșit de articol, este: Fiți sinceri cu voi și cu cei din jur. Sinceritatea aduce eliberare și bucurie maximă și dați-vă silința de a trăi frumos de... AZI înainte.

Ce am vrut și ce am primit

      De când mă știu mi-am dorit să am ocazia de a sta în fața oamenilor, ori ca profesor dând mai departe unele cunoștințe, ori ca femeie de succes, dar tot așa, dând mai departe ceea ce știu. Îmi doresc ca prin ceea ce fac să pot influența în bine viețile oamenilor. Până în momentul de față, am avut ocazia de a experimenta acest lucru. Fie la catedră (pentru o perioadă scurtă de timp), fie în fața unor mari mulțimi de oameni. O singură dată am vorbit în fața a câtorva sute de tineri (în jur de 350 din diferite țări) și atunci m-am exprimat în engleză. Dacă am avut satisfacție? MAXIMĂ și sinceră să fiu îmi mai doresc astfel de experiențe. Următoarea va fi în fața unor părinți de a căror copii mă ocup. O să fie o prezentare foarte scurtă, dar am să mă bucur de ea. Și deși nu se ridică la nivelul celorlalte, totuși este de neprețuit. Știți de ce? Pentru că sunt oameni pe care am început să-i cunosc datorită copiilor lor. Petrecând mult timp cu copiii dânșilor, m-am atașat de aceste minuni în miniatură, și ori de câte ori am ocazia de a spune cum este la noul meu loc de muncă, cu greu mă mai opresc. 

      Uneori sufăr pentru că realizez că atunci când acești copii vor fi mari,nici nu-și vor mai aduce aminte cine a fost Cosma Raluca și cât de mult a ținut la ei. Cum am râs împreună, și cum am suferit tot împreună. Și cu toate acestea merg mai departe și fac totul cu dăruire, fac totul așa cum am învățat de la cei mai buni ” Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul,nu ca pentru oameni”. 

       Gândul cu care vreau să rămâneți este acesta: găsiți satisfacție maximă în ceea ce faceți!

Dor...

Azi, uitându-mă peste diferite poze și gândindu-mă la vremurile trecute, fără să vreau mi-am amintit motivul pentru care a apărut acest blog. Acum sunt în același moment ca acum câțiva ani când l-am creat. Adică, sunt din nou în afara vieții virtuale, dar să nu credeți că îmi pare rău pentru aceasta. Într-o clipă aș putea să îmi fac din nou o pagină de facebook, dar mi se pare ca acolo se expun prea multe și oamenii ajung sa ma/te cunoască mult în viața personală, dacă se mai poate numi personală.

Acestea fiind spuse, hai să împărtășesc ultimele schimbări din viața mea. Am renunțat la colaborarea cu Fitzuica Cluj (dar imi e dor de fitzuicarii mei :P ) și m-am stabilit în orasul natal,Zalău. Iubesc orașul acesta, mai bine zis iubesc oamenii care îi am aici. De multe ori am spus că pentru mine sunt mai importanți oamenii decât locurile, tocmai de aceea nu mi-a fost greu să vin din Cluj în Zalău (lucru privit de unii ca regres, stagnare, etc). Apoi, din luna noiembrie sunt educatoare la o grădiniță aici, și am bucuria de a mă ocupa de niște copii minunați. Râdem și plângem îmrepună și acolo trăiesc experiențe frumoase. Greu de crezut, dar am învățat multe lucruri în aceste luni de muncă. Apoi, sunt așa de ocupată cu munca, biserica, prietenii încât cu greu îmi găsesc timp să mă pregătesc pentru viitor. Adică, vreau să-mi dau examenul de titularizare la vară și clar, vreau cel mai bun loc. L-am văzut și numai acela îmi e în minte, dar știu că pentru aceasta trebuie să dau tot ce e mai bun din mine, tot ceea ce știu.

Până acum v-am spus câteva lucruri bune care mi s-au întâmplat, și bucurii pe care le-am trăit, dar nu vreau să vă las cu o părere greșită despre mine. Mulți cred ca Raluca(eu :P) nu are nici o problemă....asta pentru că nu mă cunoașteți și nu sunteți în preajma mea. Ca orice om am momente grele și în astfel de momente plâng. Dar ce îmi dă putere să merg mai departe și să mă ridic este faptul că știu că Domnul este cu mine, știe problemele mele, știe că îmi e greu, dar va veni o zi în care problemele și lacrimile de acum nu vor mai fi. Aștept ziua aceea!

Și cum altfel aș putea încheia postarea decât cu o piesă dragă inimii mele (iubesc muzica).
Audiție plăcută